—¿Quién toca a mi postigo de noche?

—Soy yo, querida Mărioară, yo, tu amado.

Levántate, enciende la lámpara: quiero ver tu cara,

tu cara sonrosada, llena de amor.

—No puedo, querido Ionel, cumplir con tu deseo,

porque mi padrecito está en casa y está un poco borracho.

—Entonces, Mărioară, iré a casarme.

—Vete, querido Ionel, donde esté el pueblo vacío.

—Entonces, Mărioară, iré a ahogarme.

—Vete, querido Ionel, donde esté el lago seco.

—Entonces, Mărioară, yo me enveneno.

—No te envenenes, Ionel, que yo te quiero.

¶

—Cine bate seara la oblonul meu?

—Eu sunt, dragă Mărioară, eu, iubitul tău.

Scoală, aprinde lampa, să-ţi văd faţa ta,

faţa ta cea rujmalină, plină de amor.

—Nu posi, dragă Ionele, voia să ţi-o fac,

căsi tăticu îi acasă şî-i puţin cam beat.

—Atunsi, Mărioara, mă duc să mă-nsor.

—Du-te, dragă Ionele, unde-i satul gol.

—Atunsi, Mărioara, mă duc să mă-nnec.

—Du-te, dragă Ionele, unde-i lacul sec.

—Şi-atunci, Mărioară, eu mă otrăvesc.

—Nu te otrăvi, Ionele, căci io te iubesc.