Monte, monte, abeto hermoso,

inclina tus ramas hacia abajo,

para que me suba a tu copa

y pueda mirar mi pueblo.

Porque la añoranza de mi casa

dobla las ramas de los árboles

con su puntita hacia abajo

y me preguntan por qué lloro.

Lloro porque perdí un gran bien:

todos a los que quiero ya no están a mi lado,

a mi padre y a mi madre

y a toda mi familia.

¶

Munte, munte, brad frumos,

apleacă-ţi crengile-n jos,

să mă sui în vârful tău, mă,

să mă uit în satul meu, mă.

Că de dorul meu de-acasă,

toate crengile să lasă, mă,

cu vârvuţu’ la pământ

şî mă-ntreabă de ce plâng, mă.

Plâng c-am pierdut mare bine:

pe cei dragi de lângă mine,

pe mama şî pe tata

şî dragă familia.